Recenzie Death Stranding (Xbox, PlayStation & PC)

Hideo Kojima este la fel ca un unchi ciudat la o reuniune — ciudat, neortodox, dar și cea mai interesantă persoană din cameră. Dacă te implici într-o conversație, poți aștepta o poveste de o oră despre ceva care nu are niciun sens pentru tine, sau, dacă ai noroc, o idee care sună absurd pe hârtie, dar care, într-un fel, reușește să-ți trezească interesul și să te facă să vrei să afli mai multe despre ea. Death Stranding nu este cu mult diferit, deoarece pare a fi o idee absurdă pe hârtie, dar cu cât vorbești mai mult despre ea, cu atât mai mult vrei să afli despre secretele și, mai important, cum arată într-o lume digitală.

„Este un simulator de livrare UPS într-un cadru post-apocaliptic”, a fost consensul general după lansare — și s-a dovedit a fi, ei bine, pe nas, sortare. Dar Death Stranding a fost întotdeauna destinat să fie o vânzare grea, nu pentru că îi lipsea factorul wow al unui open-world sandbox uriaș, ci pentru că nu a făcut eforturi să atragă avantajele jocului înainte de a ajunge pe rafturi. Pur și simplu s-a înclinat și a declarat deschis că, dacă ai o afinitate de-o viață pentru Kojima, atunci probabil vei disfruta Death Stranding. Ca un pisic cu un stilou laser, atunci, majoritatea oamenilor s-au trezit urmărind punctul roșu fără să se gândească de două ori la ce se află pe partea cealaltă a camerei. Pentru cea mai lungă perioadă, nimeni nu știa ce este Death Stranding, dacă nu o scrisoare de dragoste pentru lucrătorii poștali și un reprezentant pentru Monster Energy. Așa că, s-a dovedit a fi mult mai mult decât un simulator UPS. A fost, ciudat, o experiență cinematografică izbitoare care a avut mult mai mult de oferit decât o plimbare fără sens printr-o pustietate pustie.

Death Stranding nu este realmente un joc în care poți intra cu intenția de a te bucura fără să știi ce se află pe partea cealaltă a campaniei sale consistente. Este un joc care te forțează să urmărești o țintă la capătul unui băț, dar și unul care o trage înapoi exact atunci când ajungi la o distanță de scuipat de ea pentru a lua o gură de aer. O oră va trece, și apoi alte patru vor dispărea în clipa în care clipești, dar nu vei ajunge niciodată să iei o gură, pentru că găsește mereu o cale de a te face să mergi încă un kilometru. Veți juca tenis și, desigur, veți dezvolta o relație de dragoste-ură cu Sam Bridges și arta transportului de marfă. Veți dezvolta, de asemenea, o ură față de scări, apă și tot ceea ce dă viață unui cadru aparent pustiu. Și, totuși, vei ajunge să realizezi că, cu cât te supui mai mult pantomimei care este Death Stranding, cu atât mai puțin probabil este să abandonezi și să-l lași să atârne în vânt.

Jocul în sine te forțează să recunoști și să te confrunți cu faptul că, frumosul cadru post-apocaliptic pus deoparte, călătoria de față se va simți ca cea mai singuratică călătorie pe care ai să o faci vreodată. Cu o lipsă de interacțiuni cu NPC-urile și o atmosferă deprimantă care se simte pustie și lipsită de spirit uman, te forțează să „fii cel mai bun prieten al tău” pe măsură ce călătorești fără sens înainte și înapoi pe distanțe uriașe, transportând marfă pe umeri și găsind mijloacele de a restabili încrederea într-o lume fără inimă care bate. Nu ești eroul poveștii; ești, dacă îți place sau nu, portarul care, din întâmplare, deține cheile pentru a reface tapiseria și a restabili o legătură între așezări îndepărtate. Partea tristă este că nu ai pe nimeni să te ghideze prin proces, altcineva decât un nou-născut într-o incubator care, în esență, servește în primul rând pentru a te avertiza cu privire la orice fenomen supernatural din jurul traseului tău. Dar, altfel, este doar tu, o grămadă de cutii și o cale singuratică.

Desigur, Death Stranding nu este doar despre transportul mărfii către și de la așezări; este despre calcularea riscurilor, cartografierea rutelor, echilibrarea inventarului și construirea unui repertoriu de unelte pentru a ajuta la întâlnirile frecvente cu necunoscutul. De exemplu, dacă te afli cu sarcina monumentală de a traversa harta cu mai multă marfă decât poți duce, atunci poți decide dacă ai nevoie de o scară pentru a traversa acea ravine înfricoșătoare sau dacă poți găsi o rută alternativă. Poți să te împingi până la limita morții fără ajutorul unui exoschelet? Ai suficiente băuturi care îți cresc rezistența pentru a te împiedica să șovăi când lucrurile devin dificile? În Death Stranding, aproape tot ceea ce faci necesită un anumit nivel de răbdare și credință oarbă. Și aici este adevărul amar: nu este pentru toată lumea.

Deși Death Stranding face eforturi din când în când pentru a condimenta expediția ta cu ocazionale cinematice sau întorsături de intrigă, lupte cu șefi sau segmente de stealth, experiența este, pe scurt, exact ceea ce crezi că este: un simulator de mers în persoana a treia cu elemente supranaturale. Este un thriller științifico-fantastic, un simulator de coreografie, precum și o producție ciudată care nu are prea mult sens. În acest sens, este destul de greu să o recomanzi tuturor, deoarece nu este realmente un joc pe care poți să-l explici. Este o muncă istovitoare pentru mâinile inactive — o plimbare repetitivă care îți răsplătește adesea angajamentul de a parcurge aceleași pași de sute de ori. Este întotdeauna merită efortul? Nu. Cu toate acestea, Kojima are o obișnuință urâtă de a lăsa cele mai bune momente până ajungi la linia de finish. Aș urî să stric surpriza, dar, să fiu sincer — da, pe termen lung, Death Stranding este o investiție valoroasă. Păcat că trebuie să sari prin mii de inele înainte de a culege roadele muncii tale. Mulțumesc, Kojima.

Verdict

Death Stranding nu este atât de mult un joc video, cât o pantomimă cinematografică cu infuzii ciudate care doar cei ca Hideo Kojima ar putea să le atribuie pentru a răsturna carul cu mere. Într-adevăr, nu este cel mai excitant IP de pe bloc, și cu siguranță nu este unul care va atrage ochii tuturor din cameră, în orice caz. Totuși, este o experiență care lasă mult de imaginație, conform mantra lui Kojima. Este o încercare ciudată care, deși este repetitivă și adesea deprimantă, găsește totuși modalități de a oferi o experiență divertisment care poate ține chiar și degetele celor mai nerăbdători jucători în mișcare pentru ore. Poate că este Kojima, sau poate că este faptul că ascunde mult mai mult decât lasă să se vadă. În orice caz, cred că putem fi de acord cu toții că Death Stranding este o afacere unică pe care o vei iubi sau o vei urî. Întrebarea este, cât de departe ești dispus să călătorești pentru a afla care emoție rezonă cel mai mult cu tine?