Recenzie Death Stranding (Xbox, PlayStation & PC)

Hideo Kojima este mult ca un unchi ciudat la o reuniune — ciudat, neortodox, dar și cea mai interesantă persoană din cameră. Dacă îți iei un moment să te implici într-o formă de conversație, atunci poți să te aștepti la o poveste de o oră despre ceva care nu are niciun sens pentru tine, sau, dacă eşti norocos, la o idee care sună absurd pe hârtie, dar care, într-un fel, reușește să-ți stârnească interesul și să te facă să vrei să afli mai multe despre ea. Death Stranding nu este cu mult diferit, în sensul că pare o idee absurdă pe hârtie, dar cu cât vorbești mai mult despre ea, cu atât mai mult vrei să afli despre secretele ei și, mai important, cum arată într-o lume digitală.

„Este un simulator de UPS într-un mediu post-apocaliptic”, a fost consensul general după lansare — și s-a dovedit a fi, ei bine, pe punctul, într-un fel. Dar Death Stranding a fost întotdeauna destinat să fie o vânzare dificilă, nu pentru că îi lipsea factorul wow al unui sandbox open-world imens, ci pentru că nu a făcut eforturi să atragă avantajele jocului înainte de a ajunge pe rafturi. Pur și simplu s-a înclinat și a declarat deschis că, dacă ai o afecțiune de-o viață pentru Kojima, atunci probabil vei gusta Death Stranding. Ca un pisic care urmărește un laser, atunci, majoritatea oamenilor s-au văzut urmărind punctul roșu fără să se gândească de două ori la ce se află pe partea cealaltă a camerei. Pentru cea mai lungă perioadă, nimeni nu știa ce este Death Stranding, dacă nu o scrisoare de dragoste pentru lucrătorii poștali și un reprezentant pentru Monster Energy. Și, totuși, s-a dovedit a fi mult mai mult decât un simulator de UPS. A fost, ciudat, o experiență cinematografică izbitoare care avea mult mai mult de oferit decât o plimbare fără sens printr-o pustietate pustie.

Death Stranding nu este, de fapt, un joc în care poți intra cu intenția de a te bucura fără să știi ce se află pe partea cealaltă a campaniei sale masive. Este un joc care te forțează să urmărești o țintă la capătul unui băț, dar și unul care o trage înapoi exact atunci când ajungi la o distanță de mușcătură pentru a lua o gură de aer necesar. O oră va trece, și apoi alte patru vor dispărea într-o clipă, dar nu vei ajunge niciodată să muști din ea, pentru că găsește mereu o cale de a te face să mergi încă o milă. Vei sări înapoi și înainte, și, desigur, vei dezvolta o relație de dragoste-ură cu Sam Bridges și arta transportului de marfă. Veți căpăta, de asemenea, o ură față de scări, apă și aproape tot ceea ce dă viață unei lumi aparent pustii. Și, totuși, vei realiza că, cu cât te supui mai mult la pantomima care este Death Stranding, cu atât mai puțin probabil este să abandonezi și să o lași să atârne în vânt.

Jocul însuși te forțează să recunoști și să înțelegi faptul că, lăsând deoparte mediul post-apocaliptic frumos, călătoria care urmează se va simți ca cea mai singuratică călătorie pe care ai să o faci vreodată. Cu o lipsă de interacțiuni cu NPC-urile și o atmosferă deprimantă care se simte pustie și lipsită de spirit uman, te forțează să „fii cel mai bun prieten al tău” pe măsură ce călătorești singur, fără sens, pe distanțe uriașe, transportând marfă pe umeri și găsind modalități de a restabili încrederea într-o lume fără inimă. Nu ești eroul poveștii; ești, fie că îți place sau nu, portarul care, din întâmplare, deține cheile pentru a reface tapiseria și a restabili o legătură între așezări îndepărtate. Partea tristă este că nu ai pe nimeni să te ghideze prin proces, în afara unui nou-născut într-un incubator care, într-un cuvânt, servește în primul rând pentru a te avertiza despre orice fenomen supernatural din vecinătatea traseului tău. Dar, în afara acestui lucru, este doar tu, o grămadă de cutii și o cale singuratică.

Desigur, Death Stranding nu este doar despre transportul de marfă către și de la așezări; este despre calcularea riscurilor, crearea de rute, echilibrarea inventarului și construirea unui repertoriu de unelte pentru a ajuta la întâlnirile frecvente cu necunoscutul. De exemplu, dacă te afli cu sarcina monumentală de a călători pe hartă cu mai multă marfă decât poți duce, atunci poți să decizi dacă este nevoie de o scară pentru a traversa acea ravină înfricoșătoare sau dacă poți găsi o rută alternativă. Poți să te împingi până la limita morții fără ajutorul unui exoschelet? Ai suficiente băuturi care îți cresc rezistența pentru a nu cădea când lucrurile devin dificile? În Death Stranding, aproape tot ceea ce faci necesită un anumit nivel de răbdare și credință oarbă. Și aici este adevărul amar: nu este pentru toată lumea.

Deși Death Stranding face eforturi din când în când pentru a condimenta expediția ta cu ocazionale cinematice sau twisturi de intrigă, lupte cu șefi sau segmente de stealth, experiența este, pe scurt, exact ceea ce crezi că este: un simulator de mers în persoana a treia cu elemente supranaturale. Este un thriller științific, un simulator de core, precum și un film ciudat care nu are prea mult sens. În acest sens, este destul de greu să îl recomanzi tuturor, deoarece nu este un joc pe care poți să-l explici. Este o muncă istovitoare pentru mâinile inactive — o plimbare repetitivă care îți răsplătește adesea angajamentul de a urma aceleași pași de sute de ori. Este întotdeauna merită efortul? Nu. Însă, Kojima are o obișnuință urâtă de a lăsa cele mai bune momente până ajungi la sfârșit. Aș urî să stric, dar, sincer, Death Stranding este o investiție valoroasă. Păcat că trebuie să sari prin mii de inele înainte de a culege roadele muncii tale. Mulțumesc, Kojima.

Verdict

Death Stranding nu este atât de mult un joc video, cât o pantomimă cinematografică cu infuzii ciudate care doar cei ca Hideo Kojima ar putea să le aducă pentru a răsturna carul cu mere. Îi lipsesc, desigur, elementele care să-l facă să iasă în evidență, și nu este nici pe departe un IP care să atragă toate privirile din cameră. Spunând aceasta, este o experiență care lasă mult loc imaginației, așa cum este mantra lui Kojima. Este o experiență ciudată care, deși este repetitivă și adesea deprimantă, găsește modalități de a oferi o experiență divertisment care poate ține chiar și degetele cele mai neliniștite să călătorească pentru ore. Poate că este Kojima, sau poate că este faptul că ascunde mult mai mult decât lasă să se vadă. Oricum ar fi, cred că putem fi de acord că Death Stranding este o afacere unică pe care o vei iubi sau o vei urî. Întrebarea este, cât de departe ești dispus să călătorești pentru a afla care emoție rezonă cel mai mult cu tine?