Recenzie Vholume (PC)

Mirror’s Edge se întâlnește cu MOTORSLICE în jungla de beton a unui vis distopic afro‑eurasian — o lume dură și birocratică în care ideologiile politice intră în conflict cu revolte împușcate de parkour și fapte mortale ce sfidează legile fizicii. Un destin. Zeci de rute posibile. Un obiectiv simplu, dar multe provocări care stau între tine și acel vârf mereu evaziv. Este totul lucrarea unui coșmar platforming puternic, deși imprevizibil, și îl cunoaște prea bine.

Vholume nu este ca simulatorul tipic run‑and‑gun cu cuțit; este o afacere elegantă și adesea cruelă care răsplătește răbdarea și laudă creativitatea. Nu este un joc care, ca Mirror’s Edge, te pune pe drumul cel bun sau la baza unui zgârie‑nor cu bandă galbenă, pentru ca tu să urmezi vesel un traseu punctat. Mai degrabă, este un joc care îți îndeamnă să explorezi posibilitățile și biomele de sub calea bătută. Destinația poate fi evidentă, dar nu te invită niciodată sări peste ea. În schimb, îți cere să acorzi timp să înveți limbajul parkour‑ului și să stăpânești arta alunecării și cățărării, astfel încât, când ultimul obstacol apare, să poți zbura ca un vultur.

Deși Vholume îți prezintă câteva puncte de intrigă de bază și un motiv pentru a urca prin cartierele sale dărăpănate, jocul în sine depinde în mare parte de ideea că, dacă petreci prea mult timp dezvoltând detalii și hăcărindu-te în acțiune, s‑ar putea să nu reușești să captivezi publicul. În consecință, alege să urmeze o cale mai ușoară — un traseu care favorizează forța brută, tranzițiile extrem de fluide ale unei lumi dominate de parkour și mecanicile de free‑running elegante și aproape greoaie. Pur și simplu, nu încearcă să‑ți „alățe” o poveste, ci să îți ofere o idee despre una, și apoi să îți ofere puterea de a te descurca prin scenariu în timp ce te concentrezi pe inima și sufletul experienței.

Sa numim un joc ca Vholume un pachet glorificat de secvențe de platforming „îmbătrânite” în timp nu ar fi corect. Desigur, ar putea împărtăși multe dintre aceleași elemente cu titluri precum STORROR, dar având în vedere că are o poveste — o intrigă ușoară ce reflectă birocrația și drepturile civile într‑o societate distopică — devine o afacere mai consistentă în domeniul parkour‑ului. S‑ar putea să nu fie la același nivel cu Mirror’s Edge, dar nu încearcă să fie. Face exact ce promite și îți oferă șansa să te înclini spre acrobatul interior. Uneori, asta e tot ce ai nevoie pentru a‑ți pune sângele în mișcare și a‑ți pune rotițele minții să se învârtă pentru o clipă.

Vholume are o bază solidă. Deși este melancolic și monoton în lumea sa dărăpănată, oferă o oportunitate excelentă pentru entuziaștii începători de parkour să‑și testeze curajul printr‑o serie de biome încărcate de platforme. În mod similar cu Mirror’s Edge (fără, desigur, etichetele de sticlă și roșu sângeros), îți oferă libertatea de a te exprima prin puterea dinamicii fluide și a mișcării rapide. Practic, poți alerga, sări, cățăra și să atingi ușor aerul în numeroase moduri creative. Și, în mare parte, asta e ceea ce faci în joc: te strecoși prin mediul înconjurător, experimentezi cu împrejurimile și stăpânești fundamentele parkour‑ului pe măsură ce lumea își schimbă tempo‑ul și provocările devin mai complexe.

Din fericire, Vholume nu este „doar încă un” imitat fără rușine al unei experiențe de free‑running cu componente gamificate. Rămânând fidel spiritului sportului, surprinde esența fluxului prin lume incredibil de bine, cu animații extrem de fluide, tranziții catifelate și o execuție stilată care, deși provocatoare uneori, este surprinzător de satisfăcătoare de urmărit în timp ce te miști treptat prin mișcări. Din nou, lumea sa ar putea lipsi de artă originală și efecte vizuale, dar își exploatează bine rădăcinile dărăpănate, cu o cantitate imensă de beton și spații goale care încadrează exteriorul său birocratic. Totuși, vizualurile sunt acolo doar ca umplutură suplimentară, dacă există; gameplay este inima lui.

Așa cum am spus, există destule obstacole de depășit în Vholume. Dat fiind că poți ușor să ratezi un ritm, să cazi pe o platformă neuniformă sau să calculezi greșit un salt la atingerea unui buton, jocul cere să testezi o gamă largă de combinații pentru a obține rezultatele dorite. Uneori, poate părea ușor intimidant. Totuși, când totul începe să se îmbine și să formeze o linie coerentă, poate fi grozav — satisfăcător, chiar. Și acesta este ceva ce merită așteptat aici: linia perfectă.

Din nou, nu pot spune că există o poveste briliantă în tot acest context, pentru că, la final, pare că intriga a fost concepută intenționat ca un simplu afterthought, mai degrabă decât ca un aspect bine dezvoltat al experienței globale. Totuși, având în vedere numărul deprimant de jocuri de parkour de pe piață, sunt dispus să‑i acord recunoașterea cuvenită. Vholume poate nu oferă factorul wow prin narațiunea sa, dar livrează o experiență parkour completă, atât palpitantă, cât și ciudat provocatoare. Mai mult, umple o lacună de pe piață. Pentru că, să fim serioși, dacă există un sport care are nevoie de mai multă recunoaștere, este parkour. Se pare că IronEqual pur și simplu oferă oamenilor ceea ce‑și doresc.

Concluzie

Vholume combină parkourul cu mize înalte și flux liber al Mirror’s Edge cu estetica junglei de beton a MOTORSLICE pentru a oferi o colecție melancolică de secvențe cu pumnii în gură care îți vor accelera inima și îți vor face degetele să tremure. Deși nu are o intrigă solidă sau un cast de personaje bine scrise, se susține singur ca o experiență de parkour accesibilă, de nivel de intrare, care nu doar umple un gol uriaș în domeniu, ci și oferă o imersiune alunecoasă, fluidă, satisfăcătoare și surprinzător de provocatoare într‑un arhipelag politic dubios de asfalt și pământ.