Recenzie Project P.I.T.T (PC)

În spatele Project P.I.T.T’s viziunii brutaliste și a căzii pline cu jucării de baie, alcătuite din benzi transportoare low‑poly, se află un enervant nemilos simulator de automatizare care știe exact cum să-ți pună la încercare butoanele, precum și cum să te facă să simți că ai pierdut o după‑zi întreagă. Deși la început se prezintă ca o experiență ciudată, plină cu rățuște de cauciuc (și să nu uităm că este și un omagiu adus epocii de aur a PSX), nu durează mult până începe să te minimalizeze și să te arunce pe o traiectorie inversă spre nicăieri. Îți spune că, pentru a-ți ține promisiunea, trebuie să hrănești „The Maw” — o groapă întunecată care, dintr-un motiv necunoscut, consumă doar rățuștele pe care tu le scoți cu o mică mașină într-o fabrică plictisitoare și oarecum aridă.

Ar fi trebuit să fie o sarcină de rutină — să produc rățuște cu o manivelă și să le hrănesc într-un vid amenințător într-un depozit aparent opresiv. Și, să fiu sincer, în primele câteva minute, a părea ca o operație de rutină. Rățuștele se îndreptau vesel spre The Maw, iar manivela îmi oferea libertatea de a produce mai multe rățuște pentru a potoli o foame nestăpânită. Dar apoi, The Maw a cerut mai mult — pentru că, desigur, așa a fost. Rățuștele nu erau suficiente, și a trebuit să încep să fiu creativ dacă voiam să construiesc combo‑uri mai grele. Groapa s-a dublat în dimensiune și, ca rezultat, mi-a lăsat o sarcină simplă: să construiesc o bandă transportoare improvizată care să poată transporta încărcături suplimentare și să automatizez operațiunea pentru a mă ocupa de chestiuni mai presante în altă parte, cum ar fi anomaliile care pândeau în umbrele fabricii.

Așa cum am spus, ar fi trebuit să fie o mașină bine unsă pe care o construisem. Pentru fiecare piesă a puzzle‑ului pe care o conectam la conducta depozitului, foamea The Maw părea să scadă și să-mi ofere puțin mai mult spațiu de respirație pentru a funcționa mai eficient. Dar apoi, a s‑a întâmplat: prăbușirea care mi-a lăsat o gaură în stomac, o broască în gât și o mulțime de fire de păr gri pe care să le smulg din scalp. De parcă ar fi vrut să mă lovească când eram deja la pământ, tot ce construisem a fost distrus într‑o clipă, lăsându‑mă să privesc ruinele în timp ce o intervenție de o oră mă lăsa fără nici măcar o picătură de nectar de gustat. Lumea s‑a prăbușit, iar eu nu mai puteam hrăni The Maw, ci doar să adun fragmentele unei mașini stricate și să încep de la zero. Dar, desigur, nu eram nerăbdător să îmi îngrop capul în nisip a doua oară. Am vrut să îmi depun scrisoarea de demisie și să încerc să încasez înainte să se întâmple din nou.

Înainte ca un cutremur supranatural să distrugă majoritatea a ceea ce petrecusem ore întregi să construiesc, aveam ceva de un scop neîngrijit care mă putea propulsa prin întuneric. Cu un tezaur de obiecte de fabricat, o colecție imensă de unelte creative pentru a modela benzi cu forme ciudate și sisteme automate, și cu un obiectiv clar care să mă țină ocupat, aveam în minte un scop final. Pentru scurt timp, voiam să urmăresc activ acel punct de control final, de asemenea. Lumea era plină de gadgeturi vechi pe care să le smulg, iar atmosfera era suficient de neliniștitoare încât să mă țină cu sufletul la gură în timp ce hoinăream prin ruine și construiam diverse benzi transportoare. Procesul, de asemenea, era destul de simplu încât nu aveam nevoie să revizuiesc detaliile. Știam exact ce făceam și voiam să‑mi îndeplinesc responsabilitățile de sac de box corporate.

Când nu era haos total pe podeaua fabricii, Project P.I.T.T a fost, sincer, foarte distractiv de parcurs. Deși adesea părea tulburător și nemilos, mereu părea că există mai multe surprize pe care să le descopăr din molozul vechilor mele construcții. Dacă, de exemplu, lumea nu ar fi în ruină și nu s‑ar destrăma în permanență, atunci ar scoate la iveală noi provocări pe care să le încerc. Dacă nu aveam o nouă mașină de automatizare cu care să lucrez, aveam anomalii de care trebuia să mă ocup, mii de rățuște care necesitau curățenie, și un sentiment sumbru că ceva era deseori în neregulă.

Deși Project P.I.T.T poate părea o dezamăgire copleșitoare chiar și în cele mai bune momente, are totuși câteva baze solide. Este adevărat că obiceiul său nenatural de a‑ți zdrobi munca este o bătaie de cap, la fel ca puținele defecte tehnice pe care le păstrează cu regret. Cu toate acestea, este o aventură haotică și distractivă care se încadrează perfect în stilul brutalist PSX. Cu câteva detalii fine și o notă bine condimentată de ciudățenie low‑poly, devine un joc unic care poate pune în mișcare rotițele din capul tău. Desigur, până când te lovește în cap și distruge tot ce îți pasă. Dar toate acestea fac parte din quest — e doar păcat că nu este, știi, distractiv.

Deoarece nu există prea multă substanță în Project P.I.T.T, poate fi destul de dificil să rezisti până la finalul amar. Având în vedere că scopul tău este să hrănești The Maw și să construiești construcții care să te ajute cu volumul de muncă, este surprinzător de ușor să pierzi din vedere avantajele și să cazi în capcana de a repeta aceleași greșeli mereu. Uneori, este ceva ce poți trece cu vederea. Dar, enervant, este și o bătaie de cap care, ca un job în depozit, în general, are partea lui de defecte. Uită‑te dincolo de momentele de liniște ale jobului, totuși, și s‑ar putea să te bucuri să hrănești cu linguriță rățuștele de cauciuc în abis.

Verdict

Project P.I.T.T te păcălește să urmezi o cale de lăstari legată cu cauciuc, cu intenția de a satisface o foame nestăpânită care, frustrant, nu poate fi împlinită, indiferent cât de multe jucării de baie înghiți în gura lui sau cât de multe ori reconstruiești același sistem auto. De fapt, deși recompensează eforturile tale, îi place să‑ți diminueze șansele imediat când începi să‑ți găsești ritmul. Și asta este o chestie plictisitoare în acest caz, deoarece procesul de a hrăni The Maw poate fi surprinzător de plăcut. Dar consecințele, din păcate, sunt cele care diminuează distracția aici. Pentru că, să fim serioși, nimeni nu vrea să‑și vadă creațiile explodează doar de dragul asta. Project P.I.T.T, cu toate acestea, se scufundă în frustrarea ta în continuă creștere și nu o ascunde, nici.

Cu toate cele de mai sus spuse, Project P.I.T.T este un joc bun care îmbină automatizarea cu gameplay‑ul supranatural inspirat de PSX surprinzător de bine. E un coșmar de parcurs, recunosc, dar merită să‑i acorzi timp, dacă doar pentru momentele scurte de bucurie pe care le primești din intervenție. Doar nu te aștepta ca The Maw să fie un oaspete la cină ușor de gestionat.